archos 404 – in memoriam

Am avut cîteva mp3 playere la viața mea, prea multe probabil. În general sînt pretențios cu sculele electronice.

Din toate, unul mi-a rămas ca exemplu de excelent design (software și chiar general): Archos 404. iPod Classic generația 6 era departe în praf comparativ vorbind. Poate erau puțin derutante butoanele cu săgeți la început dar în rest a fost o satisfacție (exceptînd insatisfacțiile fatale). Nu-i fac reclamă pentru că nu se mai produce.

Plusuri: ecran mare, reda divx, fără software de management – copiezi fișierele în el și le poți accesa fie cu foldere fie indexat după ID3. Face tot ce spune pe cutie așa cum te aștepți, fără minciuni, fără ascunzișuri, fără să te lege de iTunes sau Zune sau te miri ce alt software de rahat. Dacă iei dock station, înregistrează în format divx! A fost cel mai tare Player Media Portabil pe care l-am avut. Ca design.

Cu implementarea au stat mai prost producătorii. Nu pot spune că la fel de prost cum a reușit să dea Apple cu oiștea în gard cu iPod Classic generația 6. Nu mi s-a șters niciodată conținutul din Archos așa cum se întîmpla săptămînal cu iPod pînă la o anumită revizie de firmware. Nu se întrerupea muzica din 10 în 15 minute așa cum iPodul a făcut pînă am avut norocul să mă scap de el. Și telecomanda făcea exact ce te așteptai de la fiecare buton, nu ca la iPod unde butonu esential – MENU, e inactiv din design.

Archos 404 a avut probleme nu software ci hardware.

Primul pe care l-am avut s-a umflat. Pur și simplu lăsat la încărcat, bateria a luat-o razna și s-a umflat îndoind și carcasa. A fost schimbat cu altul. Al doilea nu a mai avut problema cu bateria în schimb i-a murit harddiscul după ceva vreme. Asta a fost problema „made by Toshiba” dar durerea cea mai mare e ca din motive de protecție, firmware-ul nu permite schimbarea harddiscului așa că am rămas cu un frumos PMP care încearcă să booteze și nu poate. Se aude harddiscul cum se chinuie, cum dă cu capul dar degeaba.

Tot o problema hardware: zgomotul audio era cam măricel. Aici stătea mai prost decît majoritatea (în fine un capitol la care iPod l-a bătut). Nu era semnificativ de mare, pentru utilizatorul mediu, neaudiofil, nu cred că era audibil. Nu știa nici gapless playback (între melodiile legate se auzea o mică pauză care la anumite tipuri de muzică e deranjantă).

Păcat de el, chiar mi-a plăcut ceea ce se întîmplă rar. Simțeai că ești liber cu el: fără iTunes, fără Zune (sofware pe PC), fără recompresii (direct divx) și că e construit ca să facă exact ce vrei ca utilizator, nu să te restricționeze sau să te trimită tot timpul spre magazinul de muzică online al firmei mamă. Firmware-ul rula peste un Linux embeded. Libertatea s-a terminat totuși la mufe (avea mufe proprietare în loc de un mini-USB) și la protecția legată de imposibitatea schimbării harddiscului (care mi-a dat direct în freză).

Pe total o amintire plăcută cu toate că acum zace mort într-o pungă, undeva sub pat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *