signs of life

Ce am găsit eu astăzi pe marele internet?

Prima casetă metal din viața mea, nu că ar fi fost multe:

1987, eram în liceu în clasa a 11-a și am cumpărat-o de la un coleg la un preț indescriptibil în termeni actuali. Era comunism, festival la Mamaia, Angela Ciochină, Loredana, pe atunci Groza-Nebotoxata, casete ORWO în cel mai bun caz, 2 ore de televizor pe zi, scenariu distropic în direct iar noi la liceu, paraleli cu lumea de lângă noi ascultam Soft Cell, Kraftwerk, Ultravox.

Am cumpărat caseta asta pentru că metalul era cel mai bun. Chiar era. Nu aveam cu ce să o înregistrez, nu știam ce e înregistrat pe ea (nu era sigilată). Am mers cu ea acasă și cu teamă (folclorul spunea că metalul uzează capetele ca șmirglul) am pus-o în casetofonul Sanyo mono care mergea cu baterii Elba. Se auzea nasol rău la casetofonul acela dar pentru mine suna minunat. Atunci conta doar CE cânta, nu și cum. Am apăsat (fizic!) butonul Play. Fie ce o fi… Și după câteva secunde de bandă transparentă la începutul feței A (lead-in), din difuzorul de 8-10cm diametru au început să se audă niște sunete ciudate, nepământene, parcă o apă, niște valuri? Și parcă un sunet printre valuri, câteva cuvinte murmurate, ceva ce creștea, nu era muzică, era ceva ce nu am mai auzit. Avea un sens halucinant, se întrepătrundea perfect cu valurile. Erau vremuri când încă învățam ce înseamnă perfect. Creștea magnetizant, era ceva din altă lume care creștea și mă învăluia și mă ducea undeva abstract deși se auzea ca porcu’ la casetofonul meu Sanyo.

M-a contrariat în cel mai înalt grad acel sunet care nu era muzică dar nu mă puteam sustrage lui. L-am ascultat de multe ori până am decis că nu știu ce să fac cu el, nu am unde să-l așez în mintea și în sufletul meu. Am revenit la obișnuit: albulul 6 al lui Depeche, Erasure, d-astea. Am șters caseta, am înregistrat-o cu ceva mai familiar, la un “studio de înregistrări” din pasajul de la operă, pentru că o casetă cu metal chiar avea nevoie de o sculă specială ca să poată fi înregistrată (da, atunci la operă era pasaj subteran! ce vremuri…) .

În timp semnalul WOW de pe caseta AKAI metal mi-a ieși din minte dar niciodată nu l-am uitat. Până într-o zi când l-am redescoperit, aproape destul de matur ca să am de acum un locșor permanent în suflet pentru sunetele de valuri din care creștea MUZICĂ: Pink Floyd – Signs Of Life.

1987, Liceul de Informatica Timișoara, AKAI metal:

Am aflat recent că de fapt AKAI nu producea casete, e foarte greu să produci bandă crom sau metal, nu se mai poate produce azi. Caseta era produsă de Denon.

3 thoughts on “signs of life”

  1. Pink Floyd era „rock” cantat de baieti cu parul lung deci nu era de asa de bine.
    Noua ne placea mai techno (‘punk’ cred ca spuneam noi atunci) cantata the baieti cu parul scurt, gen Depeche Mode, Pet Shop Boys, Kraftwerk.
    Trebuia sa ne alegem tabara si ne-am si ales-o.
    Nici acum nu imi place parul lung :)

  2. Ăsta cu taberele ce trebuiesc alese îmi sună a alt cântecel PF: Us and Them.
    În altă ordine de idei, între timp s-au tuns și cei de la Pink Floyd., poate de asta au devenit mai accesibili?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *